Aseară am văzut (pentru prima dată „live”, mi-am dat seama spre ruşinea mea) Visul unei nopţi de vară în traducerea surprinzător de fecundă şi jovială a Ninei Cassian şi în regia lui Felix Alexa. Am digerat şi regurgitat piesa asta mai de „n”-ori decât Amintiri din copilărie, până nu i-am mai simţit deloc gustul şi mi-am întărit alergia sastisită la comediile închinate lui Hymen. Numai dorinţa (explicabilă din 32 de pdv-uri) de a-l revedea pe Marius Manole (ok, şi pe Bodochi) m-a făcut să îmi iau spontan un bilet.
Spre marea mea surprindere, am râs. Mai cinic şi reţinut la început, apoi gâlgâind şi foindu-mă în scaun ca orice copil. Ce păruse ţeapăn şi searbăd iniţial, aşezat într-un decor mult prea minimalist pentru a stârni reverii multicolore şi inepuizabile, s-a desfăşurat sclipitor sub ochii mei uimiţi. Neaşteptată aducere la zi (era să zic upgrading) prin tangoul care făcea şi desfăcea cuplurile la fel de magic ca licoarea lui Puck. Gâdilicios de amuzantă transformare a răgetelor de măgar ale lui Fundulea în divina arie a lui Mozart Regina nopţii. Inspirată deschidere a visului prin decuparea unei luni de hârtie (yes, it’s only a paper moon!) de către magicianul orchestrator al piesei (Puck, nu Oberon). Aceeaşi lună fosforescentă este mototolită şi aruncată pe epilog (Think but this, and all is mended, / That you have but slumber'd here / While these visions did appear. / And this weak and idle theme, / No more yielding but a dream…)
Interesanta virare spre lubric a întregului joc m-a făcut să mă întreb pudibond şi idealist care fuseseră intenţiile lui Shakespeare şi cum se montase piesa pe vremea lui (poate nu la selectul The Globe, ci prin provincia desfundată). Şi cât de fascinant e să râzi la unison cu alte zeci de oameni, să te întrebi în acelaşi timp ce ne uneşte cu publicul de acum mai bine de 400 de ani. De ce râdem? Mi-a zburat mintea de la Henri Bergson (care la 1900 scria Le rire, c'est du mécanique plaqué sur du vivant – incidental, meşteşugarii din piesă sunt numiţi „mechanicals”) la Isaac Asimov (care în Jokester prezuma că o rasă extraterestră a implantat umorul în creierele umane şi studia reacţiile rasei, iar de când oamenii şi-au dat seama de asta, nu a mai răsunat niciodată râsul pe Pământ).
Am primit o supradoză de teatru, trecând printr-o cascadă de categorii estetice: de la comic la ridicol la monstruos la sublim, presărat cu puţin obscen. Nu pot să închei decât aşa:
I have had a most rare vision. I have had a dream, past the wit of man to say what dream it was: man is but an ass, if he go about to expound this dream. Methought I was – there is no man can tell what. Methought I was, – and methought I had, – but man is but a patched fool, if he will offer to say what methought I had. The eye of man hath not heard, the ear of man hath not seen, man's hand is not able to taste, his tongue to conceive, nor his heart to report, what my dream was. (Fundulea, aka Bottom)
a
No comments:
Post a Comment