Pending Award

a
E limpede, calc încet dar sigur pe urmele lui Dag Hammarskjöld. Sper însă să nu primesc Nobelul postum, ca şi el, deşi parcă tot nu m-aş putea supăra prea tare. Ştiu că la Stortinget în Oslo s-au încins deja spiritele, strigătele se auzeau până în stradă când am trecut pe acolo. „Cum, încă un român nominalizat? Aşa nu se mai poate!”

Cum adică pe ce merite? Modestia nu îmi permite să menţionez decât câteva realizări notabile care m-au înscris pe această traiectorie remarcabilă. Posteritatea va şti cu siguranţă să imortalizeze şi să onoreze faptele mele marcante.

Mi-am început proiectul de o viaţă dansând salsa cu un haitian în Oslo. E drept că m-am gândit pentru o clipă că va fi frumos să închid cercul tot acolo unde am făcut primul pas, acceptându-mi Nobelul. Au urmat multe alte momente cu totul aparte: tango cu un argentinian sau merengue cu un olandez (cu ochi de cafea şi piele de ciocolată).

Însă cea mai semnificativă realizare de până acum datează de doar câteva zile. Am reuşit în sfârşit să mai unesc un continent cu bătrâna Europă şi să promovez buna-înţelegere între popoare şi rase. După o perioadă de încordată tăcere diplomatică, am reînnodat legăturile cu Republica Populară Chineză. Şi nu oricum, ci dansând csárdás cu un tovarăş chinez până la cinci dimineaţa. Discuţiile au fost epuizante, dar pline de satisfacţii bilaterale. Voi continua aşadar să arunc poduri peste continente, vorbind toate limbile pământului şi promovând pacea universală. Mr. Nobel, here I come!




a

All Apologies

a

Cred că ar trebui să-mi schimb numele blogului în „A Farrago of Nonsense” sau în „Méli-mélo-vélo”, dat fiind talmeş-balmeşul de aici. Nu mă simt în stare să fac ordine, să pun etichete (am o mare aversiune pentru acest gest în lumea reală, darămite în cea virtuală!) sau să creez categorii. Totul iese cam nedigerat şi nepremeditat, iar cei care calcă prin aceste meleaguri au cu siguranţă un stomac de dromader, dacă n-au făcut indigestie până acum.

Sper că nu am pe nimeni pe conştiinţă so far!

a

Truth Hurts

"I just want to go away, far far away."

"I know how you feel. Sometimes I also want you to go away."

Noapte de Sânzâiene

Plecai în luncă în Sfânta Duminică
pe potecă necălcată
pe rouă nescuturată
prin dragoste neadunată
poteca dac-o călcai
roua că o scuturai
şi dragostile le adunai
şi-n astă apă
şi-n astă cană
le băgai
şi cu ele toate
pe corp mă spălai;
nu mă spălai de lutoasă
şi de imoasă
şi mă spălai
să fiu mai drăgăstoasă
de toată lumea aleasă.

Cine mi-o auzi graiul
să creadă că e Craiul;
cine mi-o auzi cântatu
să creadă că e Împăratu
Sfânta zi de azi
şi cu Sfântul Gheorghe
nici pe-asta n-o lăsară
altă dragoste-adunară
de mână că mă luară
şi cu mine plecară
la fântâna lui Adam
la pârâul lui Iordan
şi-n jgheab de aur mă băgară
şi-mi luarăde pe faţă peri de raţă
din picioare copite de căprioare
de pe tălpi piei de şerpi.
Mă spălară, mă curăţară
dragostile toate mi le dăruiră;
nu mă spălară de lutoasă, de imoasă
şi mă spălară de farmece, de vrăji,
de urăciuni, de dătături,
aruncate de la strine,
de la vecine,
de la surate,
de la cumnate,
de la potrivnicele mele toate.

Ele mi-au dat cu una,
eu le-am întors cu două;
ele mi-au dat cu două
eu le-am întors cu trei;
ele mi-au dat cu trei,
eu le-am întors cu patru;
ele mi-au dat cu patru,
eu le-am întors cu cinci;
ele mi-au dat cu cinci,
eu le-am întors cu şase;
ele mi-au dat cu şase,
eu le-am întors cu şapte;
ele mi-au dat cu şapte,
eu le-am întors cu opt;
ele mi-au dat cu opt,
eu le-am întors cu nouă;
ele mi-au dat cu nouă,
eu le-am întors cu zece.
şi de la zece nu mai trece.

Praf de scenă în ochi

„- Dumneata eşti un anarhist individualist!
- Nu, cetăţene, sunt scutit pe motiv medical.”

„Vrem să trăim, domnule!”
„Viaţa e plină de absurdităţi infinite, care nu trebuie să pară verosimile, pentru că sunt adevărate.”

„ca o muscă între două geamuri”

Este mai tragică moartea unui vis sau a unei fiinţe umane?

Deh, întrebare care a răsărit în mintea mea narcotizată azi pe la orele 01.44 A.M. trecute fix.
Mai demult afirmam că îmi place să vorbesc despre orice, mai puţin despre sensul vieţii. Însă aşa-mi vine câteodată să dau cu cuţâtu-n piatră! În plus, este o dilemă legată de sensul morţii, care mă incită mult mai mult.

Să o luăm oarecum sistematic, măcar pentru început: ce este tragicul?
Tragedia a luat fiinţă la trecerea în simbol, sublimarea unui fapt de viaţă extrem de comun: alegerea şi eliminarea unui ţap ispăşitor. Era vorba pur şi simplu de singularizarea, ostracizarea şi lapidarea unui pharmakos (mereu acelaşi prin masca tragică, mereu altul în realitate).
Este vorba despre acţiunea periodică de purificare a cetăţii asumată de oameni întreprinzători şi righteous care nu pot sta fără să îşi suflece mânecile şi să se pună pe lucru. Ce s-ar face cetatea fără astfel de oameni de acţiune? În plus, expurgarea se justifică prin dorinţa de a preveni cangrena organismului social. Acelaşi lucru l-au făcut şi domnii naţional-socialişti, dar cu ceva mai mult elan.
Se alege aşadar individul cel mai dubios şi deci cel mai periculos, rotiţa mai mult sau mai puţin dezaxată care face întreaga maşinărie să se cutremure (cu spaimă) şi să scârţâie din toate încheieturile. Se îndepărtează apoi elementul periclitant din sânul cald şi protector (?) al societăţii. Restul lucrurilor (yes, it only gets uglier) trebuie să se petreacă în afara zidurilor cetăţii. Îndepărtarea forţată şi implicit violentă a unui element (fie el şi deviant) dintr-o „ordine divină” poate atrage răzbunarea celor care veghează asupra bunăstării furnicarului. Sau pur şi simplu individul în discuţie poate fi mai ranchiunos şi va insista să aibă ultimul cuvânt, chiar şi după ce a dat cu capul de prag.
În fine, pasul trei – tying up loose ends: se aleg câteva pietre bunicele şi se aplică cu puţină concentrare părţilor vitale ale subiectului nostru. Întotdeauna m-a mirat cât de adânc înrădăcinată este pornirea omului de a pune mâna pe piatră şi cât de uşor sunt de procurat pietrele chiar şi în ale noastre Modern Times de asfalt.
În esenţă, acesta este procesul de sanitizare (sau cosmetizare, în cazul în care ne concentrăm asupra esteticului şi nu a integrităţii fizice). Înlăturarea strâmbului şi a urâtului dintr-o lume atât de frumoasă şi armonioasă de altfel.

Dar uite că luând-o voiniceşte peste câmp, am uitat să precizez că aveam iniţial în minte diferenţa dintre crimă şi sinucidere, când vine vorba despre moartea oamenilor sau viselor. Şi prea eager to point the finger (am pus prima mâna pe piatră), am sărit direct la concluzia „Society dunnit”. Nu mă fascinează cifrele şi statisticile, dar ar fi interesant de observat proporţia dintre crime şi sinucideri de visători, măcar într-o anumită lună a anului.

Continuând să hălăduiesc prin abstract, iată câteva exemple ficţionale şi foarte discutabile care îmi vin în minte. Este ora 02.31 - bear with me, please.

Crime / sinucideri

· 1984 vorbeşte despre uciderea visului gândirii libere şi al individualităţii. De câte ori nu am regretat că relatarea se opreşte în momentul încheierii „tratamentului” lui Winston Smith şi al reinserţiei lui sociale. Studiul începe de abia după ce insecta a fost ţintuită de ac.
· În One Flew over the Cuckoo’s Nest, se ucid simultan în McMurphy omul şi visul său de libertate, atât de indisolubil legaţi încât nu pot fiinţa unul fără altul.
· În Death of a Salesman, Willy Loman, victima perfectă a Visului American, este demontat bucată cu bucată şi asasinat, dar îşi alege singur sfârşitul.
· La fel şi romanele lui Steinbeck sunt pline de personaje deziluzionate, care victimizează şi sunt victimizate.
· Ca să nu le uităm pe doamnele negre, sublime şi înspăimântătoare: Mme. Bovary, Mrs. Dalloway, Jessie din ‘night, Mother sau Esther a lui Sylvia Plath

Nu-i admir deloc pe visătorii sinucigaşi, pe cei cuprinşi de resemnare, care ”resign”, depun armele, capitulează. Pe cei care se dezbracă de esenţa lor, îşi reneagă visul şi mor mai mult sau mai puţin încet, târând o existenţă descărnată, în umbră. Nu-mi atrag compasiunea nici “victimele inocente”, ajunse inconştient în mâinile ucigaşilor de vise, care nici măcar nu se zbat. Singurii care-mi dau bătăi de cap şi de inimă sunt cei care se aşează singuri în calea “sanitarilor”. Cei care au luciditatea şi incredibila forţă de a-şi recunoaşte eşecul şi Aleg să dispară. E mai degrabă o eutanasiere – cu dublul ei semn de întrebare: crimă şi/sau sinucidere?
În esenţă este vorba de alegeri făcute cu multă iubire pentru alţii sau pentru sine. În momentul în care şchiopătarea devine evidentă şi supărătoare, suferinţa trebuie curmată – it’s the only humane thing to do. Şi astfel procesul devine un fel de selecţie naturală a indivizilor sau viselor neviabile. Însă şi lumea devine mai banală şi sterilă, pentru că devierile – sarea pământului – sunt cele care fac supa primordială să fiarbă în continuare.

03.26 Ultima oprire în vizitarea fabricii, Maşina de vise.

Time for Another Fix

I'm the Magician. Your guru for tonight. Fly me.

In the magic garden
Some were singing some were dancing
While the midnight moon shone brightly overhead
The stars so gaily glistened
And the sphinx in silence listened
To the magician's tale of lives that he had led

Let the bells of freedom ring
Songs of love to friday's king
Let's all go to the magician's birthday
It's in the forest but not so far away
Much to do and so much to say
While we listened to the orchid orchestra play

Happy birthday to you
Happy birthday to you
Happy birthday dear magician
Happy birthday to you

Then at the dead of midnight
As we watched the dancing fire light
The air grew cold and seemed to dull the flame
The fire died the music faded
Filled with fear of death we waited
For now we knew some evil was to blame...

-I challenge you I challenge you all
For all you own and all you know
And by all the powers of darkness
I will steal what is mine

Surrender now or face my spite
I grant you it may be Friday night
But did you know this day
Also numbers thirteen

First I give you fire
-I turn your fire into a sleepy stream
-Yes but now I give you nightmares
-But from your horror I'll create a dream
-You cannot fight me for I have the sword of hate
-But one thing you can't see: my answer is simply
an impenetrable fortress of love - love

The fear went as quickly as it came
The air was clear the fire burned again
The flames leapt the organ played
The swan sang to greet the day
And then we knew that

Love will find love will find love ...

A venit în fiinţă în acelaşi an cu mine.
Am ştiut de când am privit-o că era primul şi ultimul meu portret.

a

Dance of Darkness

a
Some people say that the essence of butoh lies in the mechanism through which the dancer stops being himself and becomes someone or something else. This is a different conception of dance than the conventional one, where the body of the dancer expresses an emotion or abstract idea. Take the studying of a rooster. "The idea was to push out all of the human inside and let the bird take its place. You may start by imitating, but imitation is not your final goal; when you believe you are thinking completely like a chicken, you have succeeded." The important thing with this is not the transformation into a chicken, but the transformation itself, the fact that you change. It is not depiction or symbolization which is the foundation of butoh. It is the metamorphosis.

The possessive-agressive type

O evidenţă veche de când e spaţiul danubiano-pontic m-a lovit şi pe mine recent, probabil cu o întârziere de câţiva ani lumină: masculul local este extrem de agresiv, oricât ar fi de bun causeur şi poseur. Ar fi fost mult prea facil să pun totul pe seama unui exces de testosteron, aşa că am fost tentată (ca de obicei) să caut explicaţia în trecut.

Să fi fost femeile locului prea călcate şi luate din goana calului de romani, goţi, huni, gepizi, avari, slavi, pecenegi şi cumani, unguri, tătari sau turci? Iar vajnicii bărbaţi români prea incapacitaţi în faţa năvălitorilor pentru a-şi apăra nevoile şi neamul? Secolele petrecute cu fruntea plecată le-au ascuţit instinctul de posesie şi protecţie? Iar după 1989, când româncele au fost luate de vântul schimbării şi duse departe în Vest, bărbaţii români au început (în sfârşit) să spumege de furie?

Aceleaşi secole au cimentat imaginea româncei în creierele frustrate ale compatrioţilor lor. Femeia trebuie ţinută la locul ei, cu scatoalce dacă e nevoie. Gura trebuie să-i fie păstrată mereu închisă. Ca şi robot casnic, cu cât are mai multe funcţii, cu atât mai bine. Dacă mai poate conduce şi maşina, ca să-şi aducă acasă consortul turmentat, tant mieux! Întrucât românii par să mai adere încă la concepţia că o soţie e o investiţie pe termen lung, sunt foarte atenţi la aspectul pecuniar, în special la ROI (rentabilitatatea investiţiei).

Prescripţiile se transmit cu sanctitate din tată în fiu, astfel încât viaţa să se desfăşoare lin în dulcea Românie, căci nimic nu e mai important decât perpetuarea naţiei!

Marea crăpelniţă este una din puţinele constante ale universului

MOÁRTE s. 1. decedare, deces, dispariţie, pieire, prăpădire, răposare, sfârşit, stingere, sucombare, (livr.) exitus, extincţie, repauzare (mai ales în limbajul bisericesc) repaus, (înv. şi pop.) săvârşire, (pop.) pierzanie, pierzare, (reg.) pieişte, topenie, (înv.) petrecanie, petrecere, pierdere, piericiune, prăpăditură, pristăvire, săvârşenie, săvârşit, scădere, sconcenie, (ir.) crăpare, (arg.) mierleală, mierlire, verdeş. 2. (fig.) mormânt, somnul de veci. 3. moarte aparentă v. letargie. 4. v. crimă.

MURÍ vb. 1. a deceda, a dispărea, a se duce, a pieri, a se prăpădi, a răposa, a (se) sfârşi, a se stinge, a sucomba, (livr.) a repauza, (înv. şi pop.) a se săvârşi, (înv. şi reg.) a se pristăvi, (înv.) a se proslăvi, (ir.) a crăpa, a plesni, (înv. şi reg. ir.) a se sparge, (fig. şi fam.) a se curăţa, (fig.) a adormi, (livr. fig.) a expira, (înv. şi pop. fig.) a pica, (înv. şi reg. fig.) a se muta, a se petrece, (arg.) a o mierli.

DEATH decease, demise, doom, end, passing; casualty, fatality; annihilation, destruction, ending, expiration, termination, extermination, ruin; demise, dispersion, dissolution; shutdown; decease, doom; martyrdom, self-destruction, suicide; deadness, lifelessness, sleep, quietus.

DIE decease, depart, expire, pass (on), pass away, perish, succumb, disappear, fade, croak, bite the dust.

Mort accidentelle, atroce, brutale, glorieuse, héroïque, ignominieuse, immédiate, infâme, instantanée, inutile, précoce, prochaine, rapide, redoutée, solitaire, soudaine, tragique, volontaire.

Viva la muerte!

Cu mintea încă învârtindu-mi-se din cauza Şarpelui cu pene, m-am hotărât să văd sub protecţia cărei zeităţi mezo-americane m-am născut, sperând să fie măcar Huitzilopochtli. Cum necum, se pare că am păşit în lume sub semnul lui Miquiztli - Moartea, Necunoscutul, Izvorâtorul de umbre.

Ştiam că mă urmăreşte îndeaproape, dar până acum o contemplasem la modul eufemistic „Che sarà, sarà”, sau mai mult sau mai puţin direct prin cei apropiaţi mie. Să aflu însă că la naşterea mea a căzut o stea m-a înduioşat puţin, e drept.

Şi-au venit magii de peste şapte mări şi şapte ţări să mă desluşească, auguri, astrologi, cititori în cărţi de tarot, în cafea şi de vise, chiromanţi, cleromanţi cu ale lor zaruri şi arşice.

Abacomantul mi-a aruncat praf în ochi, iar aeromantul s-a declarat debusolat de furtuna de nisip astfel stârnită.

Amniomantul şi-a plecat şi el umerii învins – un ocelot îmi mâncase deja placenta.

Ceromantul a fost primul care a avut o şansă, însă nimeni n-a reuşit să înţeleagă bâiguielile lui.

Pe geomant îl prinsese giromantul de braţ şi s-au învârtit ca doi dervişi, până ce nici unul nu a mai fost în stare să scoată un cuvânt.

Iar arahnomantul n-a avut nici el noroc, ocelotul lichidase şi ultimii păianjeni din părul meu – cine ar fi crezut?

Hipnomantul nu a putut să îmi închidă ochii care priveau cu uimire la alaiul care se perinda prin faţa mea. Când pentru o clipă a reuşit, a venit rândul oculomantului, care m-a făcut să plâng, ciupindu-mă de pleoape.

Cronomantul s-a ghemuit într-un colţ repetând cu încăpăţânare „Nu e momentul potrivit!”.

Pe bibliomant l-am rugat cu blândeţe să revină peste 37 de ani şi 77 de zile, nu vroiam să-l jignesc cu creierul meu alb.

Pshihomantul a declarat că sufletul încă nu mi se închegase şi s-a retras îngreţoşat de apariţia scatomantulului.

Pe antropomant l-au dat afară de cum l-au zărit, nu era încă necesar un sacrificiu uman.

Sunt sigură că necromantul va fi singurul care va avea ceva interesant de spus.

Huis clos / conquistador

a

Despre Cvartet pentru o lavalieră s-au spus deja multe.

Şi totuşi nu m-am putut împiedica să nu ruminez şi eu viziunea lui Vava, tâmp şi lent, pentru că cred că am o viaţă întreagă înainte în care să Înţeleg şi să trăiesc ce a sublimat ea în 60 de minute şi cam 12 metri cubi.

Deşi personajele sunt mute dincolo de sunete atavice sau litanii de protest şi nu există un fir narativ propriu-zis, nu poţi să nu le substitui cu Joseph, Estelle şi Ines din Cu uşile închise. Trăirea lor exsudată prin toţi porii se aşează mai întâi pe geamurile cabinei. Pentru o clipă respiri uşurat, având impresia că nu există o carantină mai sigură. Dar curând îţi simţi creierul analizând mirosul dulceag al urii, fricii şi dezgustului lor şi îţi dai seama că deja s-a produs contaminarea. Tot ca mecanism de apărare, încerci să îţi alegi postura de superioritate: voyeur, călău, lecţie de anatomie?

Viaţa sub ochii celorlalţi înseamnă a fi disecat şi a diseca, şi fiecare are instrumentele proprii, pe care seara le sterilizează şi le ordonează cu tandreţe pentru a doua zi.

De unde atâta cruzime, pliată pe ea însăşi, reverberată şi negratuită?

O insectă căreia nu o să-i fur demnitatea numind-o „anonimă” îşi răsfrânge cele şase picioare pe un perete şi fagocitează spaţiul. Îşi răşchiră fiinţa, expandându-se şi devorând universul cucerit pe neobservate. Nu o poţi jefui de latifundiul ei decât strivind-o sau declanşând un uragan care să îi rupă încleştarea. Şi depinde doar de ea să găsească un sens Big Bangului.

Dacă elimini orice deus ex machina şi orice chingă – rămâi singur şi liber? Dar orice alegere nu decimează libertatea de a alege?

`

Ode to the City

a
Când te întorci la 6 AM acasă, toţi taximetriştii ascultă „Dimineaţa de-mentă”.

Muşchii se joacă de-a marginalii,
S-au răzvrătit împotriva centrului de comandă.
E atât de plăcut să te simţi un sac de oase, fără voinţă proprie,
Să îţi laşi ochii să dezmierde nurii oraşului,
Şi nările bovine să-i soarbă
Aroma caldă de trup de-abia trezit.

În astfel de momente,
Fetiţa care l-a luat pe „nu” în braţe zace inertă
Şi bosumflată,
Ca o păpuşă de porţelan
Căreia nu i se mai închid ochii,
Oricât de greu ar atârna genele
Artificiale.

Mă bucur de suliţa cu care Helios
Îmi străpunge palmele, picioarele şi fruntea,
De căldura sticlei
Cu care n-am reuşit să-mi fac fiinţa să semene,
Oricât am încercat
În ultimul sfert de veac.

Dimineaţa asta are atâtea lucuri să mă înveţe -
O maşină se împăunează cu unicul său
Raison d’être:
Festina lente străluceşte pe şalele ei languroase.

No, da’ io ce să mai zic amu?

Da sau nu?

a

„Dacă femeia fură virilitatea omenirii, o face numai pentru că bărbaţii vor să fie prădaţi, întrucât ultimul lucru pe care îl doreşte un bărbat este responsabilitatea propriei lui bărbăţii.” (D. H. Lawrence, Şarpele cu pene)


Prefer oricând un Don Quijote alocado, care să nu cunoască sensul cuvântului „eschivă” şi să vadă confruntări acolo unde nu e nici cea mai mică urmă - în aripile ciuruite ale unei mori sau în cea mai placidă turmă de oi.

Hot Fudge

Pe când eram în parc acum câteva zile, se apropie un tip beat regulamentar de mine şi mă întreabă dacă sunt din Ardeal. Este a doua oară când mi se întâmplă asta în Bucureşti şi explicaţia am primit-o de la acelaşi personaj. A adăugat „înseamnă că aveţi o atracţie magică”. Paşnicul adept al lui Bachus mă luase pesemne drept o bacantă cu carne albă, numai bună de muşcat.

Ce m-am găsit eu să-i răspund? „Tóată lumea mă citeşte”. E limpede, nici în parc nu scap de stereotipiile mele agasante de filoloagă. Sunt un amărât de text care vrea să devină o carte de căpătâi.

P(ari)S.

Pentru că prin Franţa am cam umblat mereu cu o cruce la gât, am primit priviri de o intensitate ciudată din partea tuturor celor întâlniţi pe străzi. De parcă aş fi fost învăluită din cap până în picioare de cel mai sobru chadri conceput vreodată de creierul inflamat al bărbatului, nu alta!

Fără a fi o clipă nostalgică, am avut parte de un moment de mândrie patriotică atunci când, venind vorba inevitabil despre Ceauşescu într-un grup de francezi, am fost informată că megalomania dragului nostru tătuc a fost mai mult decât modestă, privită la scară europeană. Mai exact, Ceauşescu a dărâmat vreo 26 de biserici în Bucureşti, în vreme ce Baronul Haussmann doar vreo 350 în Paris şi cea mai mare parte a oraşului medieval pentru a face loc planurilor sale grandioase. Oricum, în aerisita metropolă au rămas probabil în picioare prea multe biserici pentru cei care se trezesc duminică dis-de-dimineaţă cu o idee fixă.

În fine, cazul privirilor bizare a fost elucidat complet când am vizitat Musée de l’Homme, ale cărui expoziţii se deschideau cu deviza „Le plus grand mystère qui se présente à l’homme, c’est l’homme même.” Care va să zică, ne putem bate capul cu misterioasa fiinţă umană pentru tot restul eternităţii, că şi aşa nu avem altceva de contemplat, nu?

A Feast of Friends

a

Wow, I'm sick of doubt
Live in the light of certain
South

Cruel bindings

The sevants have the power

Dog-men & their mean women
Pulling poor blankets over
Our sailors

I'm sick of dour faces
Staring at me from the T.V.

Tower, I want roses in
My garden bower; dig?

Royal babies, rubies
Must now replace aborted

Strangers in the mud

These mutants, blood-meal
For the plant that's plowed
They are waiting to take us into
The severed garden

Do you know how pale & wanton thrillful
Comes death on a stranger hour
Unannounced, unplanned for

Like a scaring over-friendly guest you've
Brought to bed

Death makes angels of us all
& gives us wings
Where we had shoulders
Smooth as raven's
Claws

No more money, no more fancy dress
This other kingdom seems by far the best
Until its other jaw reveals incest
& loose obedience to a vegetable law

I will not go
Prefer a feast of friends
To the Giant family

• The Last Supper
• The Music's Not Over
• Break on Through II

a

Voir Paris et survivre

a

Ceci n'est pas un chanson d'amour.

Prima impresie, a doua, a treia, a patra... ultima şi mereu aceeaşi care m-a urmărit mai ceva decât ploaia pariziană a fost că toată Asia de sud-est şi Africa s-au năpustit asupra Franţei pentru a o uşura de toate sarcinile menajere. În aeroport, în oraş prin restaurante, cafenele, toalete, peste tot pe străzi şi la ferestre şi din nou în aeroport, oameni policolori deservind pe cloroticii şi blazaţii gali, ştergându-i şi la un capăt şi la altul din cărucior până în cărucior. Deh, povara omului alb nu a fost uşurată de globalizare şi mă uimeşte stoicismul cu care şi-o poartă încă.

După cum spuneam, m-a urmărit căţeleşte o ploaie când londoneză, când mocănească (Why does it always rain on me?). Nu doar ea a fost nelalocul ei (dacă vroiam să mă ţârâie în cap trei zile la rând, stăteam liniştită la Bucium, în Apuseni), şi eu m-am simţit într-adevăr ca băştinaşul adus în metropolă să se minuneze şi să minuneze. Spaţiile larg deschise, bulevardele, clădirile sobre şi clasice pe care trona cel puţin un steag (nu, nu domnul Funar era cel care exagera) mi-au dat un vertij de capitală pe care nu l-am mai simţit niciunde altundeva. Cât de frustrant şi de epuizant să vezi foarte limpede unde trebuie să ajungi, calea dreaptă, largă şi amăgitoare, dar să ştii că picioarele îţi vor ceda după primii cinci kilometri în direcţia cea bună.

Totuşi, cu spirit neînfrânt am parcurs ani siderali siderată prin muzee (sunt incurabilă, ştiu), pe cheiurile Senei, prin Montmartre, din arondisment în arondisment rătăcind, rrrrătăcind... Am avut planuri grandioase să vizitez câţiva prieteni, îmi scosesem de pe net şi harta, doar că nu mi-a mai permis timpul să ajung în Père-Lachaise. Vroiam musai să stau la o şuetă cu Oscar Wilde, dragul meu Modi, cu Chopin şi nu în ultimul rând cu Mr. Mojo Risin’ himself. Forţele superioare care îmi călăuzesc existenţa au decis să amânăm pe altă dată vizita asta.

Pentru că am ajuns pe terenurile lor favorite de vânătoare, m-au agasat bineînţeles cei mici şi mulţi cu aparate de fotografiat cu baterii nemuritoare (parcă de-a naibii, ale mele se terminau din trei în paşi). În faţa lui Venus din Milo îmi venea să strig în gura mare „viol!” tot din cauza lor, care nu doreau decât să se imortalizeze cu nevastă, cu căţel şi cu purcel lângă bătrâna noastră damă. Aveam mereu sentimentul că în momentul în care I’d stop going with the flow, m-ar fi călcat în picioare şi m-ar fi transformat în particule elementare.

Şi dezamăgirea finală, peste care nu am putut trece decât după ce m-am rezolvat singură (sunt o mare adeptă a Do It Yourself), a fost că în Montmartre, unde vrusesem şi eu să mă opresc ca tot omul la un pahar rece cu absint, mi s-a spus că elixirul este ilegal şi nu se găseşte niciunde. De fapt, „zâna verde” a fost interzisă în Franţa în 1915, dar mai are destule surori care nu sunt certate cu legea. De consolare, mi-am luat propria sticlă din Duty free, care, după cum am dezvăluit deja, aşteaptă tăcută şi timidă chez moi.

All in all – no regrets - cu prietenii din Père-Lachaise mă pot întâlni şi dacă voi expira fără să mai pun piciorul vreodată în Paris.

a