Este mai tragică moartea unui vis sau a unei fiinţe umane?

Deh, întrebare care a răsărit în mintea mea narcotizată azi pe la orele 01.44 A.M. trecute fix.
Mai demult afirmam că îmi place să vorbesc despre orice, mai puţin despre sensul vieţii. Însă aşa-mi vine câteodată să dau cu cuţâtu-n piatră! În plus, este o dilemă legată de sensul morţii, care mă incită mult mai mult.

Să o luăm oarecum sistematic, măcar pentru început: ce este tragicul?
Tragedia a luat fiinţă la trecerea în simbol, sublimarea unui fapt de viaţă extrem de comun: alegerea şi eliminarea unui ţap ispăşitor. Era vorba pur şi simplu de singularizarea, ostracizarea şi lapidarea unui pharmakos (mereu acelaşi prin masca tragică, mereu altul în realitate).
Este vorba despre acţiunea periodică de purificare a cetăţii asumată de oameni întreprinzători şi righteous care nu pot sta fără să îşi suflece mânecile şi să se pună pe lucru. Ce s-ar face cetatea fără astfel de oameni de acţiune? În plus, expurgarea se justifică prin dorinţa de a preveni cangrena organismului social. Acelaşi lucru l-au făcut şi domnii naţional-socialişti, dar cu ceva mai mult elan.
Se alege aşadar individul cel mai dubios şi deci cel mai periculos, rotiţa mai mult sau mai puţin dezaxată care face întreaga maşinărie să se cutremure (cu spaimă) şi să scârţâie din toate încheieturile. Se îndepărtează apoi elementul periclitant din sânul cald şi protector (?) al societăţii. Restul lucrurilor (yes, it only gets uglier) trebuie să se petreacă în afara zidurilor cetăţii. Îndepărtarea forţată şi implicit violentă a unui element (fie el şi deviant) dintr-o „ordine divină” poate atrage răzbunarea celor care veghează asupra bunăstării furnicarului. Sau pur şi simplu individul în discuţie poate fi mai ranchiunos şi va insista să aibă ultimul cuvânt, chiar şi după ce a dat cu capul de prag.
În fine, pasul trei – tying up loose ends: se aleg câteva pietre bunicele şi se aplică cu puţină concentrare părţilor vitale ale subiectului nostru. Întotdeauna m-a mirat cât de adânc înrădăcinată este pornirea omului de a pune mâna pe piatră şi cât de uşor sunt de procurat pietrele chiar şi în ale noastre Modern Times de asfalt.
În esenţă, acesta este procesul de sanitizare (sau cosmetizare, în cazul în care ne concentrăm asupra esteticului şi nu a integrităţii fizice). Înlăturarea strâmbului şi a urâtului dintr-o lume atât de frumoasă şi armonioasă de altfel.

Dar uite că luând-o voiniceşte peste câmp, am uitat să precizez că aveam iniţial în minte diferenţa dintre crimă şi sinucidere, când vine vorba despre moartea oamenilor sau viselor. Şi prea eager to point the finger (am pus prima mâna pe piatră), am sărit direct la concluzia „Society dunnit”. Nu mă fascinează cifrele şi statisticile, dar ar fi interesant de observat proporţia dintre crime şi sinucideri de visători, măcar într-o anumită lună a anului.

Continuând să hălăduiesc prin abstract, iată câteva exemple ficţionale şi foarte discutabile care îmi vin în minte. Este ora 02.31 - bear with me, please.

Crime / sinucideri

· 1984 vorbeşte despre uciderea visului gândirii libere şi al individualităţii. De câte ori nu am regretat că relatarea se opreşte în momentul încheierii „tratamentului” lui Winston Smith şi al reinserţiei lui sociale. Studiul începe de abia după ce insecta a fost ţintuită de ac.
· În One Flew over the Cuckoo’s Nest, se ucid simultan în McMurphy omul şi visul său de libertate, atât de indisolubil legaţi încât nu pot fiinţa unul fără altul.
· În Death of a Salesman, Willy Loman, victima perfectă a Visului American, este demontat bucată cu bucată şi asasinat, dar îşi alege singur sfârşitul.
· La fel şi romanele lui Steinbeck sunt pline de personaje deziluzionate, care victimizează şi sunt victimizate.
· Ca să nu le uităm pe doamnele negre, sublime şi înspăimântătoare: Mme. Bovary, Mrs. Dalloway, Jessie din ‘night, Mother sau Esther a lui Sylvia Plath

Nu-i admir deloc pe visătorii sinucigaşi, pe cei cuprinşi de resemnare, care ”resign”, depun armele, capitulează. Pe cei care se dezbracă de esenţa lor, îşi reneagă visul şi mor mai mult sau mai puţin încet, târând o existenţă descărnată, în umbră. Nu-mi atrag compasiunea nici “victimele inocente”, ajunse inconştient în mâinile ucigaşilor de vise, care nici măcar nu se zbat. Singurii care-mi dau bătăi de cap şi de inimă sunt cei care se aşează singuri în calea “sanitarilor”. Cei care au luciditatea şi incredibila forţă de a-şi recunoaşte eşecul şi Aleg să dispară. E mai degrabă o eutanasiere – cu dublul ei semn de întrebare: crimă şi/sau sinucidere?
În esenţă este vorba de alegeri făcute cu multă iubire pentru alţii sau pentru sine. În momentul în care şchiopătarea devine evidentă şi supărătoare, suferinţa trebuie curmată – it’s the only humane thing to do. Şi astfel procesul devine un fel de selecţie naturală a indivizilor sau viselor neviabile. Însă şi lumea devine mai banală şi sterilă, pentru că devierile – sarea pământului – sunt cele care fac supa primordială să fiarbă în continuare.

03.26 Ultima oprire în vizitarea fabricii, Maşina de vise.