Voir Paris et survivre

a

Ceci n'est pas un chanson d'amour.

Prima impresie, a doua, a treia, a patra... ultima şi mereu aceeaşi care m-a urmărit mai ceva decât ploaia pariziană a fost că toată Asia de sud-est şi Africa s-au năpustit asupra Franţei pentru a o uşura de toate sarcinile menajere. În aeroport, în oraş prin restaurante, cafenele, toalete, peste tot pe străzi şi la ferestre şi din nou în aeroport, oameni policolori deservind pe cloroticii şi blazaţii gali, ştergându-i şi la un capăt şi la altul din cărucior până în cărucior. Deh, povara omului alb nu a fost uşurată de globalizare şi mă uimeşte stoicismul cu care şi-o poartă încă.

După cum spuneam, m-a urmărit căţeleşte o ploaie când londoneză, când mocănească (Why does it always rain on me?). Nu doar ea a fost nelalocul ei (dacă vroiam să mă ţârâie în cap trei zile la rând, stăteam liniştită la Bucium, în Apuseni), şi eu m-am simţit într-adevăr ca băştinaşul adus în metropolă să se minuneze şi să minuneze. Spaţiile larg deschise, bulevardele, clădirile sobre şi clasice pe care trona cel puţin un steag (nu, nu domnul Funar era cel care exagera) mi-au dat un vertij de capitală pe care nu l-am mai simţit niciunde altundeva. Cât de frustrant şi de epuizant să vezi foarte limpede unde trebuie să ajungi, calea dreaptă, largă şi amăgitoare, dar să ştii că picioarele îţi vor ceda după primii cinci kilometri în direcţia cea bună.

Totuşi, cu spirit neînfrânt am parcurs ani siderali siderată prin muzee (sunt incurabilă, ştiu), pe cheiurile Senei, prin Montmartre, din arondisment în arondisment rătăcind, rrrrătăcind... Am avut planuri grandioase să vizitez câţiva prieteni, îmi scosesem de pe net şi harta, doar că nu mi-a mai permis timpul să ajung în Père-Lachaise. Vroiam musai să stau la o şuetă cu Oscar Wilde, dragul meu Modi, cu Chopin şi nu în ultimul rând cu Mr. Mojo Risin’ himself. Forţele superioare care îmi călăuzesc existenţa au decis să amânăm pe altă dată vizita asta.

Pentru că am ajuns pe terenurile lor favorite de vânătoare, m-au agasat bineînţeles cei mici şi mulţi cu aparate de fotografiat cu baterii nemuritoare (parcă de-a naibii, ale mele se terminau din trei în paşi). În faţa lui Venus din Milo îmi venea să strig în gura mare „viol!” tot din cauza lor, care nu doreau decât să se imortalizeze cu nevastă, cu căţel şi cu purcel lângă bătrâna noastră damă. Aveam mereu sentimentul că în momentul în care I’d stop going with the flow, m-ar fi călcat în picioare şi m-ar fi transformat în particule elementare.

Şi dezamăgirea finală, peste care nu am putut trece decât după ce m-am rezolvat singură (sunt o mare adeptă a Do It Yourself), a fost că în Montmartre, unde vrusesem şi eu să mă opresc ca tot omul la un pahar rece cu absint, mi s-a spus că elixirul este ilegal şi nu se găseşte niciunde. De fapt, „zâna verde” a fost interzisă în Franţa în 1915, dar mai are destule surori care nu sunt certate cu legea. De consolare, mi-am luat propria sticlă din Duty free, care, după cum am dezvăluit deja, aşteaptă tăcută şi timidă chez moi.

All in all – no regrets - cu prietenii din Père-Lachaise mă pot întâlni şi dacă voi expira fără să mai pun piciorul vreodată în Paris.

a