Formidubitabil

Sunt pe Culmea Şovăielii: mi-am înfipt ultimul piton în coasta ei cu mult timp în urmă. Cam bate vântul pe aici (fericiţi sunt cei călăuziţi de el). Peisajul e mai vast decât mi-aş fi închipuit vreodată: cât vezi cu ochii numai opţiuni, probabilităţi, căi bifurcate, trifurcate, încurcate, dileme, trileme şi trireme. Dubito, ergo sum.

Aşadar, să ezit, să nu ezit. Să exist, să nu exist. Am suprins cu coada ochiului pe un blog o frază interesantă: nu poţi spune că exişti, dacă nu ai primit cel puţin un mass pe mess. M-am trezit întrebându-mă ce s-a întâmplat cu „un copac, o casă, un copil”. Când au rămas în secolul trecut, şi mai important poate, când am uitat eu să fac pasul în secolul XXI?

Mă mângâie totuşi gândul altora care s-au lăsat dezmierdaţi de culmi prin mansarde cu „Amour” încrustat în rama ferestrei deschise spre cerul parizian. E mai plăcut să îi ai drept colegi peripateticieni într-un alt secol.

Nu sunteţi de acord? So shoot me - they shoot horses too, don’t they?
a