Bach mi se insinuează printre interstiţii, îmi umple sinapsele. Mi-l injectez întotdeauna când sunt pe punctul de a face implozie. Şi el îmi absoarbe auto-supliciul, închistarea dureroasă – mă plastifiază, mă explodează. Uneori, când e nevoie de doze mai mici, merge şi orice bucată de baroc. Couperin sau Marais will do just fine, deşi poate deveni riscant atunci când dau de violă – nu ştiu niciodată cum îmi va vibra pia mater.
J.S. mă „lucrează” însă cel mai eficient. Îmi mângâie mai întâi fisurile, apoi un scurt moment de durere albă când îşi înfige degetele şi începe să îmi scindeze pangeea. Când îmi manevrează însă cu o dexteritate orbitoare frânturile, uimirea mă anesteziază. Afazică, dar nu amnezică, mă las redimensionată, redefinită, reacordată. Sunt un cub Rubik, învârtit ameţitor de repede de degetele artritice ale lui Bach.
Dar ne cunoaştem de prea multă vreme, simt când e pe cale să termine. Cu tăcută eleganţă glisează în spatele memoriei mele, bunul J. S. – mereu prompt când îl conjur, a treia certitudine a universului meu. Mută în prezenţa lui, îl las să-mi citească toate celulele, chiar şi pe cele care aşteaptă să fuzioneze, să germineze.
El ştie tot. Între timp, eu învăţ germana, ca să pot vorbi despre artrită şi vreme.
a
No comments:
Post a Comment