„- Dumneata eşti un anarhist individualist!
- Nu, cetăţene, sunt scutit pe motiv medical.”
„Vrem să trăim, domnule!”
„Viaţa e plină de absurdităţi infinite, care nu trebuie să pară verosimile, pentru că sunt adevărate.”
„ca o muscă între două geamuri”
Deh, întrebare care a răsărit în mintea mea narcotizată azi pe la orele 01.44 A.M. trecute fix.
Mai demult afirmam că îmi place să vorbesc despre orice, mai puţin despre sensul vieţii. Însă aşa-mi vine câteodată să dau cu cuţâtu-n piatră! În plus, este o dilemă legată de sensul morţii, care mă incită mult mai mult.
Să o luăm oarecum sistematic, măcar pentru început: ce este tragicul?
Tragedia a luat fiinţă la trecerea în simbol, sublimarea unui fapt de viaţă extrem de comun: alegerea şi eliminarea unui ţap ispăşitor. Era vorba pur şi simplu de singularizarea, ostracizarea şi lapidarea unui pharmakos (mereu acelaşi prin masca tragică, mereu altul în realitate).
Este vorba despre acţiunea periodică de purificare a cetăţii asumată de oameni întreprinzători şi righteous care nu pot sta fără să îşi suflece mânecile şi să se pună pe lucru. Ce s-ar face cetatea fără astfel de oameni de acţiune? În plus, expurgarea se justifică prin dorinţa de a preveni cangrena organismului social. Acelaşi lucru l-au făcut şi domnii naţional-socialişti, dar cu ceva mai mult elan.
Se alege aşadar individul cel mai dubios şi deci cel mai periculos, rotiţa mai mult sau mai puţin dezaxată care face întreaga maşinărie să se cutremure (cu spaimă) şi să scârţâie din toate încheieturile. Se îndepărtează apoi elementul periclitant din sânul cald şi protector (?) al societăţii. Restul lucrurilor (yes, it only gets uglier) trebuie să se petreacă în afara zidurilor cetăţii. Îndepărtarea forţată şi implicit violentă a unui element (fie el şi deviant) dintr-o „ordine divină” poate atrage răzbunarea celor care veghează asupra bunăstării furnicarului. Sau pur şi simplu individul în discuţie poate fi mai ranchiunos şi va insista să aibă ultimul cuvânt, chiar şi după ce a dat cu capul de prag.
În fine, pasul trei – tying up loose ends: se aleg câteva pietre bunicele şi se aplică cu puţină concentrare părţilor vitale ale subiectului nostru. Întotdeauna m-a mirat cât de adânc înrădăcinată este pornirea omului de a pune mâna pe piatră şi cât de uşor sunt de procurat pietrele chiar şi în ale noastre Modern Times de asfalt.
În esenţă, acesta este procesul de sanitizare (sau cosmetizare, în cazul în care ne concentrăm asupra esteticului şi nu a integrităţii fizice). Înlăturarea strâmbului şi a urâtului dintr-o lume atât de frumoasă şi armonioasă de altfel.
Dar uite că luând-o voiniceşte peste câmp, am uitat să precizez că aveam iniţial în minte diferenţa dintre crimă şi sinucidere, când vine vorba despre moartea oamenilor sau viselor. Şi prea eager to point the finger (am pus prima mâna pe piatră), am sărit direct la concluzia „Society dunnit”. Nu mă fascinează cifrele şi statisticile, dar ar fi interesant de observat proporţia dintre crime şi sinucideri de visători, măcar într-o anumită lună a anului.
Continuând să hălăduiesc prin abstract, iată câteva exemple ficţionale şi foarte discutabile care îmi vin în minte. Este ora 02.31 - bear with me, please.
Crime / sinucideri
· 1984 vorbeşte despre uciderea visului gândirii libere şi al individualităţii. De câte ori nu am regretat că relatarea se opreşte în momentul încheierii „tratamentului” lui Winston Smith şi al reinserţiei lui sociale. Studiul începe de abia după ce insecta a fost ţintuită de ac.
· În One Flew over the Cuckoo’s Nest, se ucid simultan în McMurphy omul şi visul său de libertate, atât de indisolubil legaţi încât nu pot fiinţa unul fără altul.
· În Death of a Salesman, Willy Loman, victima perfectă a Visului American, este demontat bucată cu bucată şi asasinat, dar îşi alege singur sfârşitul.
· La fel şi romanele lui Steinbeck sunt pline de personaje deziluzionate, care victimizează şi sunt victimizate.
· Ca să nu le uităm pe doamnele negre, sublime şi înspăimântătoare: Mme. Bovary, Mrs. Dalloway, Jessie din ‘night, Mother sau Esther a lui Sylvia Plath
Nu-i admir deloc pe visătorii sinucigaşi, pe cei cuprinşi de resemnare, care ”resign”, depun armele, capitulează. Pe cei care se dezbracă de esenţa lor, îşi reneagă visul şi mor mai mult sau mai puţin încet, târând o existenţă descărnată, în umbră. Nu-mi atrag compasiunea nici “victimele inocente”, ajunse inconştient în mâinile ucigaşilor de vise, care nici măcar nu se zbat. Singurii care-mi dau bătăi de cap şi de inimă sunt cei care se aşează singuri în calea “sanitarilor”. Cei care au luciditatea şi incredibila forţă de a-şi recunoaşte eşecul şi Aleg să dispară. E mai degrabă o eutanasiere – cu dublul ei semn de întrebare: crimă şi/sau sinucidere?
În esenţă este vorba de alegeri făcute cu multă iubire pentru alţii sau pentru sine. În momentul în care şchiopătarea devine evidentă şi supărătoare, suferinţa trebuie curmată – it’s the only humane thing to do. Şi astfel procesul devine un fel de selecţie naturală a indivizilor sau viselor neviabile. Însă şi lumea devine mai banală şi sterilă, pentru că devierile – sarea pământului – sunt cele care fac supa primordială să fiarbă în continuare.
03.26 Ultima oprire în vizitarea fabricii, Maşina de vise.
In the magic garden
Some were singing some were dancing
While the midnight moon shone brightly overhead
The stars so gaily glistened
And the sphinx in silence listened
To the magician's tale of lives that he had led
Let the bells of freedom ring
Songs of love to friday's king
Let's all go to the magician's birthday
It's in the forest but not so far away
Much to do and so much to say
While we listened to the orchid orchestra play
Happy birthday to you
Happy birthday to you
Happy birthday dear magician
Happy birthday to you
Then at the dead of midnight
As we watched the dancing fire light
The air grew cold and seemed to dull the flame
The fire died the music faded
Filled with fear of death we waited
For now we knew some evil was to blame...
-I challenge you I challenge you all
For all you own and all you know
And by all the powers of darkness
I will steal what is mine
Surrender now or face my spite
I grant you it may be Friday night
But did you know this day
Also numbers thirteen
First I give you fire
-I turn your fire into a sleepy stream
-Yes but now I give you nightmares
-But from your horror I'll create a dream
-You cannot fight me for I have the sword of hate
-But one thing you can't see: my answer is simply
an impenetrable fortress of love - love
The fear went as quickly as it came
The air was clear the fire burned again
The flames leapt the organ played
The swan sang to greet the day
And then we knew that
Love will find love will find love ...
O evidenţă veche de când e spaţiul danubiano-pontic m-a lovit şi pe mine recent, probabil cu o întârziere de câţiva ani lumină: masculul local este extrem de agresiv, oricât ar fi de bun causeur şi poseur. Ar fi fost mult prea facil să pun totul pe seama unui exces de testosteron, aşa că am fost tentată (ca de obicei) să caut explicaţia în trecut.
Să fi fost femeile locului prea călcate şi luate din goana calului de romani, goţi, huni, gepizi, avari, slavi, pecenegi şi cumani, unguri, tătari sau turci? Iar vajnicii bărbaţi români prea incapacitaţi în faţa năvălitorilor pentru a-şi apăra nevoile şi neamul? Secolele petrecute cu fruntea plecată le-au ascuţit instinctul de posesie şi protecţie? Iar după 1989, când româncele au fost luate de vântul schimbării şi duse departe în Vest, bărbaţii români au început (în sfârşit) să spumege de furie?
Aceleaşi secole au cimentat imaginea româncei în creierele frustrate ale compatrioţilor lor. Femeia trebuie ţinută la locul ei, cu scatoalce dacă e nevoie. Gura trebuie să-i fie păstrată mereu închisă. Ca şi robot casnic, cu cât are mai multe funcţii, cu atât mai bine. Dacă mai poate conduce şi maşina, ca să-şi aducă acasă consortul turmentat, tant mieux! Întrucât românii par să mai adere încă la concepţia că o soţie e o investiţie pe termen lung, sunt foarte atenţi la aspectul pecuniar, în special la ROI (rentabilitatatea investiţiei).
Prescripţiile se transmit cu sanctitate din tată în fiu, astfel încât viaţa să se desfăşoare lin în dulcea Românie, căci nimic nu e mai important decât perpetuarea naţiei!
Ştiam că mă urmăreşte îndeaproape, dar până acum o contemplasem la modul eufemistic „Che sarà, sarà”, sau mai mult sau mai puţin direct prin cei apropiaţi mie. Să aflu însă că la naşterea mea a căzut o stea m-a înduioşat puţin, e drept.
Şi-au venit magii de peste şapte mări şi şapte ţări să mă desluşească, auguri, astrologi, cititori în cărţi de tarot, în cafea şi de vise, chiromanţi, cleromanţi cu ale lor zaruri şi arşice.
Abacomantul mi-a aruncat praf în ochi, iar aeromantul s-a declarat debusolat de furtuna de nisip astfel stârnită.
Amniomantul şi-a plecat şi el umerii învins – un ocelot îmi mâncase deja placenta.
Ceromantul a fost primul care a avut o şansă, însă nimeni n-a reuşit să înţeleagă bâiguielile lui.
Pe geomant îl prinsese giromantul de braţ şi s-au învârtit ca doi dervişi, până ce nici unul nu a mai fost în stare să scoată un cuvânt.
Iar arahnomantul n-a avut nici el noroc, ocelotul lichidase şi ultimii păianjeni din părul meu – cine ar fi crezut?
Hipnomantul nu a putut să îmi închidă ochii care priveau cu uimire la alaiul care se perinda prin faţa mea. Când pentru o clipă a reuşit, a venit rândul oculomantului, care m-a făcut să plâng, ciupindu-mă de pleoape.
Cronomantul s-a ghemuit într-un colţ repetând cu încăpăţânare „Nu e momentul potrivit!”.
Pe bibliomant l-am rugat cu blândeţe să revină peste 37 de ani şi 77 de zile, nu vroiam să-l jignesc cu creierul meu alb.
Pshihomantul a declarat că sufletul încă nu mi se închegase şi s-a retras îngreţoşat de apariţia scatomantulului.
Pe antropomant l-au dat afară de cum l-au zărit, nu era încă necesar un sacrificiu uman.
Sunt sigură că necromantul va fi singurul care va avea ceva interesant de spus.
Despre Cvartet pentru o lavalieră s-au spus deja multe.
Pe când eram în parc acum câteva zile, se apropie un tip beat regulamentar de mine şi mă întreabă dacă sunt din Ardeal. Este a doua oară când mi se întâmplă asta în Bucureşti şi explicaţia am primit-o de la acelaşi personaj. A adăugat „înseamnă că aveţi o atracţie magică”. Paşnicul adept al lui Bachus mă luase pesemne drept o bacantă cu carne albă, numai bună de muşcat.
Ce m-am găsit eu să-i răspund? „Tóată lumea mă citeşte”. E limpede, nici în parc nu scap de stereotipiile mele agasante de filoloagă. Sunt un amărât de text care vrea să devină o carte de căpătâi.
Pentru că prin Franţa am cam umblat mereu cu o cruce la gât, am primit priviri de o intensitate ciudată din partea tuturor celor întâlniţi pe străzi. De parcă aş fi fost învăluită din cap până în picioare de cel mai sobru chadri conceput vreodată de creierul inflamat al bărbatului, nu alta!
Fără a fi o clipă nostalgică, am avut parte de un moment de mândrie patriotică atunci când, venind vorba inevitabil despre Ceauşescu într-un grup de francezi, am fost informată că megalomania dragului nostru tătuc a fost mai mult decât modestă, privită la scară europeană. Mai exact, Ceauşescu a dărâmat vreo 26 de biserici în Bucureşti, în vreme ce Baronul Haussmann doar vreo 350 în Paris şi cea mai mare parte a oraşului medieval pentru a face loc planurilor sale grandioase. Oricum, în aerisita metropolă au rămas probabil în picioare prea multe biserici pentru cei care se trezesc duminică dis-de-dimineaţă cu o idee fixă.
În fine, cazul privirilor bizare a fost elucidat complet când am vizitat Musée de l’Homme, ale cărui expoziţii se deschideau cu deviza „Le plus grand mystère qui se présente à l’homme, c’est l’homme même.” Care va să zică, ne putem bate capul cu misterioasa fiinţă umană pentru tot restul eternităţii, că şi aşa nu avem altceva de contemplat, nu?
a
